Dream like you'll live forever, live like you'll die today.

Posts tagged ‘spital’

Pacientii zic, uneori, lucruri trasnite.

Vara lui 2012. Eram la practica de vara la Institutul de cardiologie si abia intrasem intr-o operatie de implantare de pacemaker. Pe masa era o babuta la vreo 70 de ani ce astepta cuminte operatia. Chiar era simpatica in modestia cu care se adresa doctorilor.

Operatia fiind locala si avand un camp deasupra ochilor nu stia ce se intampla. Asa ca din 5 in 5 minute mai verifica starea operatiei: „Dna doctor e bine?”. Nici colegiul medicilor nu investiga cum o facea pacienta noastra.

Pentru cei care nu stiu pacemaker este o cutiuta de metal cat o cutie de chibrituri care se introduce printr-o incizie in dreptul claviculei. Uneori, cutiuta e bagata dincolo de efectul anesteziei locale si asta produce disconfort pacientului. Asa ca la fiecare operatie doctorul verifica:

– Doamna, va doare?

– Da doamna doctor ma doare…

– Tare?

– Valeu…

– Da’ unde va doare?

– Doamna doctor, am un carcel in talpa si nu’mi da drumu….si na’ nici nu pot sa ma misc ca sunt in operatie !

Ne-au trebuit 2 minute sa ne revenim. Saraca femeie nici nu stia de ce radem noi in halul asta.

Anunțuri

E clar, m-am ramolit.

Sincer sa fiu imi place sa ma plang. Nu stiu de ce, o fi de vina atentia sau poate chiar cred ca exista pe lume cineva care moare de grija mea. Dar va zic ca nu mai sunt ce eram odata.

N-am fost eu niciodata tipul care sa alerge de urla pamantul, nici genul care sa fie bun la toate sporturile. In general eu faceam a paguba indiferent de echipa. La fotbal eram ca scolioza prematura. Nu tinea nimeni sa fiu in echipa lui, dar cineva tot se lega la cap cu mine. In concluzie relatia mea cu sportul a fost una rece, platonica.

Si ce mai resimt treaba asta. A inceput cu o durere de spate. Dar nu genul de durere suportabila, aerisita. Pe naiba ! Imi lua un sfert de ora sa ma ridic din pat de injuram de toti sfintii cand uitam sa imi iau telecomanda cu mine. Ma aplecam ca o baba cu hemoroizi, indoiam genunchii pana la pamant sa ridic ceva. Uneori renuntam si il lasam acolo pana cand se trezea cineva sa ma ajute.

Panicos de felul meu, merg la spital. Acolo verdictul necrutator: discopatie lombara. Am ars’o si eu cultivat, ca deh sunt student la medicina, asa ca ma uitam la ce imi arata doctorita si inganam a aprob si intelegere. De fapt nu intelegeam ce cacat imi arata ea acolo, dar am si eu o aroganta. Nu puteam sa arat ca sunt lemn asa de-a dreptul.

Apoi mi s-a blocat genunchiul. Nu stiu de ce, mi-e si frica sa merg la spital. Parca vad ca imi mai serveste un diagnostic de asta necrutator si ma incarca cu un bax de pastile. Cert e ca atunci cand am patit-o eram de rasul curcilor. Luni dimineata, in intarziere mergeam prin casa intr-un picior, iar pe celalat il taraiam dupa mine ca pe un cadavru. Daca ma vedeai atunci pe strada ziceai ca a dat hipstareala in mine, atat de alambicat mergeam.

Totul a culminat alaltaieri cand mi-am rupt o bucata de dinte in timp ce mancam seminte. Doar mie mi se putea intampla, ma jur. Acum astept cu emotii sa merg la stomatolog. Doar cand ma gandesc ca o sa ajung intim cu burghiul ala imi intra parul de pe picioare in erectie.

Noroc ca sunt pasionat !

Ajung la spital la stilul la care m’am obisnuit deja (as zice consacrat dar as fi obraznic de arogant). Halat si panataloni scurti. Ca deh, e vara doar nu o sa imi iau izmene si insulete. Bon, spital nou asa ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ambientul.

Imi caut asistenta, o gasesc rapid si in urmatoarea milisecunda imi iau jetul : „Nu nu nu, nu intri la mine in salon imbracat asa ai nevoie de pantaloni lungi, preferabil de spital”.

„Bag pula !” imi repet in cap. Nu puteam sa zic ca nu am stiut doar ca la celelalte clinici pantalonii scurti si halatul pareau sa multumeasca pacientii. Aici cred ca parul de pe picioare le provoaca tahicardie. „Hai curaj coaie ca ai de mers din copou pana in metalurgie”. Fa’ti curaj ca nu ti’l da nimeni de’a gata. Si plec eu bombanind.

Ajung in statie, imi vine autobuzul si in secunda in care ma controlez de chei….

Deja ma ia cu frisoane. Zic, stai nu te enerva, te duci inapoi iti iei cheile si pleci din nou. Ca doar nu dai cu capul de usa pana o convingi sa se descuie. O ora jumatate. La 40 de grade. Atat a durat excursia mea doar pentru o pereche de pantaloni. Sa nu’ti bagi ceva in ea viata ?

Dar spitalul merita orice efort.

V’am pupashit !

Nor de etichete