Si cocalarii plang cateodata.

Mergeam pe jos. Ca orice mers si in cazul meu se desfasura dupa tiparul „pas, pas, privire inainte, pas…”. La un moment dat din spatele meu se aude un urlet. Nu un raget distinct, ci un cuvant. „Saraciee !!”.

Bai ce dracu’? Stiam ca nu am nici o haina de firma pe mine, nici un gucci, nici o camasa Hugo Boss, dar chiar sa ies atat in evidenta nu credeam. Ma intorc si vad un gagiu de inaltimea unui castravete cu destul gel in cap cat sa cimentuiesti un zid. Si nu se uta la mine, ci undeva la un alt castravete blocat in trafic care nu ezita sa ii raspunde prompt.

– Ce e baa miloguleee?

– Vino in ‘zda matii mai repede stai dupa toti mortii?

Si omul se conforma. Si incepe sa se impinga, si pardon in dreapta si  in stanga, fara se il mai doara pe el ca aia din fata lui nu mergeau incet din lene. Mai calca el pe vreo doi pe picioare, mai da vreo doua coate si ajunge  castravetele nr 2. fata in fata cu o babuta.

Nu avea mai mult de 1.70 m baba, iar pe deasupra mai cara si o papornita cu ea. Ghinionul ei era ca o luase pe contrasensul valului de oameni. Si se intalneste cu cocalarul care se zbatea ca pestele in desert sa intalneasca pe celalalt.

– Hai mamaie muta hoitul ca am treaba.

Doar ca mamaia se vedea ca nu a fost prea sfanta la viata ei. Asa ca ii arunca o privire sadica oligofrenului si raspunde scurt.

– Bai, animalule ai ajuns mare cat un plop si nu te duce capul sa ma lasi pe mine se trec prima? si ia bastonul in care se sprijinea si apasa cat poate ea de tare pe pantof, luandu’si demaraj pe langa cocalar.

Iar asta ramane ca in tren, cu piciorul facut praf si cu o groapa cat o galeata in pantof.

Ce am invatat azi : In ziua de azi nici sa fii cocalar nu mai e sigur in tara asta.

Va pupa eu !

Nu-i orashu’ cum e satu’.

Eu exist la tara. Aer curat, fotbal pe iarba, nu pe ciment, fara masini de ultima fitza ca si-o strica urgent la ce cratere sunt pe aici. Eu am un chiosc. Unul de se vinde paine ulei sosete si detergenti. Toate la un loc. Unul la care se opreste taranu’ normal dupa o zi de munca sa isi ia doza de parizer si de paine neagra (asa-i moda acum), dupa care se duce acasa sa-si bata nevasta.

Uneori, la magazinu’ mai sus mentionat aterizeaza si niste babe de oras. Obisnuite cu supermarketu’ si cu autoservirea. Si din intamplare am dat peste o combinatie de astfel de babe astazi la pranz cand descarcam niste marfa proaspat adusa (peste + bere = love).

Daca n-au stat o jumatate de ora babele noastre sa o streseze pe saraca gestionara atunci sa n-am parte de ochelari de soare Gucci. Bai si au invartit-o, si au sucit-o ca sa le dea alta sticla de apa ca asta nu e rece, ca sa le taie alta bucata de salam ca ele vroiau de 3 lei, nu de 3.50 (si DA, la tara salamul se taie la cerintele clientului), ca sa nu le dea detergent de ala, sa mai astepte sa se mai gandeasca…Ajunsese biata femeie in asa hal incat, oricat de calma o cunosc, era in pragul unei crize de nervi. Statea ca un balon gata sa pocneasca in orice moment si sa le ia la suturi pe babe.

Si n-am nimic cu faptul ca sunt batrane. Nici cu faptul ca sunt de la oras. Ci cu faptul ca sunt nesimtite. Pentru ca pana la urma ele cred ca totul le apartine. Chiar si sanatatea mentala a celorlalti. Si cred ca in mare masura astea sunt sclifoselile de superioritate pe care nu le gasesti la oamenii simpli din popor. In schimb le gasesti din plin la cele cu „rude la tara”.

Sunt cele care vin de obicei in luna iunie si in septembrie. Ca sa plece la oras cu neste cirese, sau, daca sunt mai tomnatici, cu niste strugurei si cateva zeci de litri de vin. Si sunt cei care se uita in zare, filosofici si exclama…”Ce frumos e la tara!”. dar ei habar n-au…pentru ca au crescut intre ziduri de beton si tevi de metal. Pentru ca vaca la ei, se pisha lapte.

V-am tzucat si…spuneti DA DROGURILOR.